MOTTO:”Mulţumirea vine atunci, când realizăm că ceea ce ne dă Dumnezeu este mai valoros decât ceea ce ne dorim noi”
În toamna anului şcolar 1996, după o vară în care am şters praful cu entuziasm de pe mobilier şi am transformat în transparent geamurile, nu puţine, ale noii clădiri pe care nu mai credeam că am să o văd funcţională vreodată !
Cu toţii ne bucuram că o parte din preţiosul colectiv de la Şcoala nr. 20, în bloc, am scăpat din avatarurile unei şcoli cu trei schimburi, cu unii pus pe reclamat, delaţiunile ajungând să nască anomalii de nesuportat pentru dascălii puşi pe treabă.
Eram fericiţi, de asemenea, şi pentru faptul că colectivul părea unul unit, scăpat aproximativ lejer de grijile apăsătoare ale unui transfer făcut în interes de serviciu. Totuşi aveam o preocupare cu privire la denumirea şcolii pentru care s-au vehiculat mai multe nume(de ex. Marta Bibescu), toate eşuate doar pentru că nu existau nici convingeri ferme, susţinătoare, dar nici insistenţe din partea suspuşilor vremii. Astfel, şcoala s-a identificat cu numele cartierului pe care o deservea cu mari promisiuni…
Cu toţii ne-am implicat pioniereşte în deschiderea festivă că doar ne onorau somităţi greu de văzut într-o şcoală generală: ministrul educaţiei Liviu Maior, primarul urbei: Horia Toma, mai marii ISJ: Petre Năchilă-inspector general şi adjunctul său, Ioan Moroianu, consilierul Prefecturii Jud. Prahova şi reprezentanţi ai Patriarhiei. Zi mare, care credeam atunci că nu va mai fi egalată vreodată, dar privind înapoi, nu am făcut atunci altceva decât am adeverit un dicton al lui O. Paler: ”Începutul în sine e frumos, dar nu putem începe mereu. Trebuie să ne adăugăm ca arborii inele de vârstă, fără să ne temem de monotonie”.
Rămân cu privirile la începuturile noastre, cu sufletul îmbrăţişez prima „gardă” de dascăli, dintre care pe unii doar prin ”amintiri duioase”, pentru că nu mai sunt cu noi, la a cincisprezecea aniversare, sau şi mai trist: nu mai sunt deloc…Cine să le mai aducă un omagiu, cine o să le pomenească numele, personalitatea, valoarea lor şi importanţa trecerii lor prin această instituţie!? …Generaţiile poate, care s-au perindat pe aici, care s-au format pentru ceea ce sunt astăzi, …cu siguranţă ei vor şti să poarte în suflet un moment de remember, pentru soldaţii înrolaţi în oştirea educaţiei, pentru dascălii lor de altă dată, fără de care nu se putea…! Vivant professores!
Ab Iniţio…Şcoala şi-a deschis porţile pentru 990 de elevi, în prezenţa a 43 de cadre didactice, cu un prim orchestrator de forţe şi de resurse în persoana carismatică a domnului Director (nu e gratuită scrierea cu majuscule), Sitaru Niculae, secondată în postura de adjunct de doamna Oancea Georgeta.
Cunoşteam de unde am pornit, deci ştiam unde voiam să ajungem, ambiţiile ne copleşeau …Dar, pentru că mereu există…,ne-am trezit în vâltoarea evenimentelor prin care doream să dăm personalitate, individualitate, identitate şcolii în constelaţia de elită a unităţilor de învăţământ prahovene. Ne simţeam obligaţi să ieşim în evidenţă în sensul cel mai productiv şi pozitiv cu putinţă, prin cercuri pedagogice (chiar şi 8 cercuri într-un an), prin înscrieri la concursuri şi rezultate la olimpiade, prin lansări de cărţi, cercuri de lectură, parteneriate cu muzee, teatre, unităţi economice, etc, astfel că cercul prietenilor şcolii noastre s-a lărgit mereu, popularitatea ei era într-o ascensiune constantă.
Mă gândesc cât de important este uneori anecdoticul chiar şi în viaţa unei instituţii. Ceea ce a urmat stă sub semnul acesta. Oriunde ne-am dus cu elevii noştri: la Biblioteca Judeţeană, la Casa memorială I.L.Caragiale sau Nichita Stănescu, etc. cu programe artistice bine puse la punct, cu dorinţa declarată că vrem să fim observaţi, spre surprinderea noastră eram consecvent primiţi cu o oarecare mirare, clemenţă, indulgenţă- deloc dorite de noi- care la început ne derutau, apoi ne deranjau, până am înţeles că eram confundaţi cu nefericiţii elevi de la o şcoală ajutătoare care avea numele tot „9 MAI”…Se întâmpla prin 1996/97/98- ani în care mie, profesor de limba română, cu cele mai multe ieşiri cu elevii din şcoală, mi s-a părut că nu se mai poate, că trebuie să încerc să fac ceva să pot schimba aceste stări de fapte. Nu puteam interveni pe mentalitatea oamenilor care continuau să se minuneze cam aşa:”vai, copiii dumneavoastră au reuşit să facă aşa ceva!?” şi de parcă nu era de ajuns:”Nu se poate!” …Mi-a încolţit ideea să caut o altă denumire pentru şcoala mea. În tăcere, treceam în revistă nume cu rezonanţă în cultură, nume ce se adunau, se adunau…,apoi ştiam că propunerea mea trebuie să aibă un impact deosebit pentru colegi, fiindcă nu puteam să risc să vin cu ceva minor, subiectiv, fără relevanţe multiple. Am propus timid, după o lungă deliberare, spre a se aşeza pe frontispiciul şcolii noastre numele de I.A. Bassarabescu cam în luna martie 1998, am revenit în octombrie 1998 cu reproşuri în Consiliul profesoral că nimeni nu intreprinde nimic în această direcţie, am reiterat meritele multiple ale lui I.A. Bassarabescu pe tărâm literar, cultural, pedagogic, politic şi ca om, exprimându-mi convinderea că este numele cel mai potrivit. A urmat tăcerea. Pentru mulţi, ancoraţi în renumita atitudine tipică nouă: „merge şi aşa!” urlam în pustiu…, pentru domnul director Sitaru i se părea mai merituos prof. Ioan Grigore, om al matematicii prahovene şi cam atât.
Mi s-a ridicat mingea la fileu, cum am zice, ştiam că trebuie să mă mişc repede, să caut sprijin, susţinători de părere, aliaţi. Poate această provocare am aşteptat! Oriunde am fost m-am informat asupra personalităţii „contracandidatului” lui I.A.Bassarabescu şi ştiam că propunerea mea e mai inspirată. Dar, din nou acel „dar”, ajutorul a venit de la cine mă aşteptam cel mai puţin, de la domnul inspector general Lupu Aurel (profesor de matematică), care vizitându-ne şcoala şi cabinetul de română cu personalităţile literare ale judeţului Prahova şi aflând de disputa despre numele cel mai potrivit de dat şcolii, a avut o decisivă exclamaţie, care a fost la fel de neaşteptată pentru mine: ”Nu Ioan Grigore!”
Am primit aripi…,nici domnul director nu a mai repus pe tapet propunerea dumnealui. Am cerut adeziunea în scris a colegilor, şi am primit 33 de acorduri…Am purces înainte, m-au susţinut fără rezerve: domnul Marian Ruscu, Marta şi Simion Bărbulescu, domnul Sicoe, domnul E. Simion, domnul V. Râpeanu, domnul T. Stoica, domnul T. Cepoiu, părintele Galeriu, prof. Vlăsceanu, domnul Arthur Hoffman, doamna Rita Bădulescu, domnul director Stănescu E., etc. şi întreaga familie a scriitorului I.A.Bassarabescu din Elveţia.
Am cercetat arhive, documente personale, am stabilit legături cu oamenii care ne-au susţinut în demersul nostru. Am muncit şi recunosc că ”m-a ajutat” o grevă susţinută de cadrele didactice din ţară, deoarece m-am putut dedica în întregime acestui extraordinar scop.
Pe 02.03 2000, la consiliul profesoral s-a anunţat : ”Pe data de 29 .03.2000 va avea loc festivitatea prilejuită de schimbarea numelui şcolii- „Ioan Alexandru Bassarabescu” , între timp am devenit director adjunct al şcolii şi am crescut împreună cu ea.
Festivitatea a fost de excepţie. A fost un act de RESTITUTIO, prin care judeţul nostru a primit înapoi un fiu de elită. Au trecut pragul şcolii: academicieni, scriitori, personalităţi politice, culturale, reprezentanţii ISJ Prahova, generalul Bassarabescu, Gabriel Bassarabescu- nepot, prin fax a fost cu noi Cireşica Bassarabescu – fiica octogenară din Elveţia şi Părintele Galeriu. Oare pe cine am uitat?!…
S-a întâmplat şi ceva miraculos, anecdotic- din nou, pe parcursul festivităţii, un porumbel alb nu s-a dezlipit de grilajul sălii de sport, spre mirarea auditoriului avertizat. Sensibila creatoare de frumos, susţinătoarea cauzei noastre de la bun început, scriitoarea Marta Bărbulescu, care ulterior ne-a cinstit cu lansările, cărţilor sale, s-a pronunţat fără întârziere: „sufletul lui I.A.Bassarabescu este cu noi”.
A fost un eveniment fast, atât de dorit şi de ce nu, binecuvântat de Dumnezeu! Zic aceasta cu încredere, cu bunăştiinţă, pentru că am simţit în aceşti 15 ani că orice am întreprins sub acest nume, a fost o reuşită fie personală, fie colectivă…
Am să închei această relatare subiectivă, de pe poziţiile celei mai implicate persoane din şcoală, cu convingerea că nimic nu poţi realiza fără oamenii de bună credinţă, fără un mobil altruist şi fără o muncă asiduă, serioasă, susţinută de o perspectivă optimistă.
Director adjunct PROF.CHIVULESCU ELISABETA
Filed under: Bassarabescu, elevi | Tagged: Școala Bassarabescu, I.A.Bassarabescu, mentor spiritual | Leave a comment »